Cum înrămezi un print de artă fără să îl strici

Pe scurt: passepartout ca hârtia să nu atingă sticla, carton fără acid, prindere care se poate desface. Restul ține de gust și de buget.

Partea lungă e despre de ce.

Prima ramă pe care am luat-o pentru un print serios costa cât o cincime din print. Era subțire cât o riglă. Lucrarea din ea arăta ca un afiș prins în geam, și am ținut-o așa vreo două luni, din orgoliu. Când am schimbat-o am înțeles ce plătisem a doua oară: nu lemnul, ci cei zece centimetri de liniște din jurul imaginii.

Când nu ai nevoie de ramă deloc

Există lucrări care stau bine neînrămate. Un print pe hârtie groasă, prins sus cu două cleme de lemn, arată ca un obiect în lucru. Merge într-un atelier, într-o bucătărie, pe un perete pe care oricum îl muți de trei ori pe an.

Regula după care mă iau: dacă lucrarea stă acolo ani, o înrămez. Dacă e o ediție deschisă pe care o schimb la primăvară, o las liberă și țin banii pentru următoarea.

Ce nu fac niciodată e să las neînrămată o lucrare la care țin, într-o cameră cu soare direct. Hârtia nu se plânge. Se decolorează încet, atât cât să nu observi până în ziua în care compari cu marginea de sub ramă.

Passepartout: rolul serios e mecanic

Toată lumea îl crede o chestiune de gust. E și asta. Dar rolul lui serios e să țină hârtia la distanță de sticlă. Fără el, lucrarea stă lipită de geam, iar la prima diferență mare de temperatură apare condens fix între cele două suprafețe. Am văzut un print prins de sticlă după o iarnă lângă un calorifer. Nu se mai desprinde.

Partea estetică vine pe deasupra. Passepartoutul dă imaginii aer și îi spune ochiului unde să se oprească.

Lățimea potrivită e mai mare decât pare. Pentru 21x30 sau 30x40, cinci până la opt centimetri. Pentru 50x70, opt până la zece. Sub patru centimetri nu mai e passepartout, e o dungă, și se citește ca o eroare de tăiere.

Un lucru pe care îl știu doar oamenii care taie carton: marginea de jos se face cu doi-trei milimetri mai lată decât celelalte trei. Ochiul percepe centrul geometric ca fiind puțin prea jos, iar diferența asta minusculă îl corectează. Nimeni nu o observă.

Sticlă, anti-reflex sau plexiglas

Sticla obișnuită e ieftină, e clară și reflectă tot ce are în față. Dacă peretele are o fereastră drept în față, vei privi fereastra.

Anti-reflexul costă considerabil mai mult și rezolvă problema asta, cu un preț mic plătit în contrast: negrurile arată cu un strop mai puțin adânci, iar de aproape se simte o textură fină. Merită acolo unde chiar ai lumină problematică. Am pus anti-reflex pe un hol fără ferestre, din reflexul de a lua varianta bună, și am plătit dublu ca să rezolv o reflexie inexistentă.

Plexiglasul e ușor și nu se sparge. Deasupra unui pat de copil sau la formate mari, unde greutatea sticlei devine o problemă de perete, e singura alegere rezonabilă. Se zgârie dacă îl ștergi cu ce ai la îndemână, deci cere o lavetă moale. Cu filtru UV costă mai mult și ține culorile mai mult; dacă lucrarea prinde lumină multă, ia-l.

Ce înseamnă carton de calitate arhivistică

Termenul sună a pliant, dar în spate e chimie foarte concretă.

Cartonul obișnuit e acid. În contact direct cu hârtia, o îngălbenește dinspre margini, iar procesul e vizibil în doi-trei ani și nu se întoarce. Cartonul arhivistic are pH neutru și nu face asta.

A doua parte ține de prindere. Un print nu se lipește. Se fixează cu colțare sau cu bandă de hârtie japoneză, aplicată doar pe marginea de sus, ca hârtia să poată lucra liber și să poată fi scoasă oricând fără urmă. Cea mai scumpă greșeală pe care o poți face cu un print de artă costă doi lei și se numește bandă dublu-adezivă.

Dacă asta pare prea multă grijă pentru o bucată de hârtie: ai ales-o dintre sute de lucrări și te uiți la ea zilnic.

Ce ramă iei pentru fiecare format

Cu passepartout, rama urcă un format față de lucrare:

• 21x30 intră într-o ramă de 30x40
• 30x40 intră într-o ramă de 40x50
• 40x50 intră într-o ramă de 50x70
• 50x70 intră într-o ramă de 70x100
• 61x91 se înrămează de obicei la fix, fiindcă un passepartout la formatul ăsta cere un perete pe care puțini îl au

Fără passepartout iei rama pe măsura lucrării și te asiguri că are distanțier interior, altfel ne întoarcem la condens.

Despre grosimea profilului am o singură părere: lucrările mari cer rame late. O ramă de un centimetru pe un 50x70 arată ca o ramă care nu a fost consultată.

La ce înălțime se atârnă

Convenția de galerie spune centrul lucrării la 145-150 de centimetri de podea. E o convenție bună fiindcă e făcută pentru un om în picioare. Într-o cameră în care stai mai mult jos, coboar-o cu cinci-zece centimetri.

Deasupra unei canapele sau a unei console, marginea de jos a ramei stă la 15-20 de centimetri peste spătar, iar lățimea lucrării ar trebui să acopere cam două treimi din lățimea mobilei. Mai mic pare pierdut. Mai mare pare că mobila s-a mutat sub el întâmplător.

Am măsurat de trei ori și tot am bătut cuiul prea sus. Acum lipesc pe perete o coală tăiată la dimensiunea ramei, o las o zi și trec pe lângă ea. Peretele îți spune singur, dacă îl întrebi cu o zi înainte de ciocan.

Printurile de pe Colorhood se pot comanda și înrămate, în negru, crem sau alb, cu passepartout și cu prinderea făcută cum trebuie.